Puterea celor fără de putere: Actualitatea gândirii lui Václav Havel
Într-o analiză publicată recent, se readuce în discuție celebrul eseu al lui Václav Havel, „Puterea celor fără de putere”, lansat în toamna anului 1978, pentru a evidenția modul în care mecanismele de putere și conformismul social continuă să influențeze comportamentul uman și relațiile interumane, chiar și la aproape cinci decenii distanță.
Eseul lui Havel descria relațiile de putere specifice Estului Europei ca pe un labirint al influenței, represiunii, fricii și autocenzurii, care îi cuprindea pe toți cei implicați, transformându-i în indivizi intimidați și reduși la tăcere. Un exemplu central al argumentației sale este cel al băcanului de la colțul străzii, care afișa lozinca demagogică a partidului. Havel susținea că acesta ar putea să refuze să mai participe la acest joc ipocrit, fără a protesta în mod direct, ci doar abținându-se. Dacă toți oamenii ar face astfel de mici gesturi de rezistență, sistemul totalitar s-ar putea prăbuși, permițând o reconstrucție morală bazată pe solidaritate și responsabilitate.
Concluzia lui Havel era că un sistem totalitar nu se bazează exclusiv pe violență brută, ci pe conformismul cotidian. Oamenii acceptă reguli oficiale și ritualuri lipsite de conținut, precum lozincile sau voturile de fațadă, deși conștientizează că sunt false, trăind astfel într-o minciună perpetuă. Realizarea unei societăți libere ar fi posibilă doar prin refuzul de a conferi putere acestor sloganuri și ritualuri fără sens și prin respingerea minciunii opresive.
Analiza subliniază că asemănările dintre băcanul lui Havel și politicianul contemporan sunt izbitoare. În timp ce băcanul reprezenta o formă de disidență izolată, dar inestimabilă, politicianul de astăzi preia adesea demagogia, mimând angajamentul față de democrație și statul de drept. Se observă că, deși responsabilitatea celor care dețin pârghii de putere este diferită, aceasta este adesea trucată sau acoperită, pentru că nu mai există fatalitatea ideologică cei absolvă de vină.
Textul mai arată că oamenii corupți și fascinați de bani performează într-un domeniu guvernat de patima lui Mamona, iar societatea actuală are așteptări și dezamăgiri, întrucât oamenii se vor virtuoși într-o lume coruptă. Persoanele sărace ajung într-o postură chiar mai nefericită decât cea a băcanului lui Havel, iar cel care spune adevărul ezită să ia atitudine față de răul din interiorul sistemului, de teama de a nu fi exclus din plutonul parveniților.
Se remarcă faptul că autosuficiența alimentează culpabilitatea, iar lipsa căilor autentice de comunicare cu societatea îi face pe cei aflați în poziții de putere să se închidă în fața reproșurilor. Chiar dacă Havel spunea că băcanul este aproape la fel de supus logicii post-totalitare ca un prim-ministru, el nu oferea niciunuia un grad nelimitat de responsabilitate sau o deculpabilizare completă. Responsabilitatea celor care dețin puterea – politicieni, parveniți, analfabeți funcționali – este adesea mimată și acoperită, pentru că nu mai există o fatalitate metafizică cei absolvă de vină.
În final, se constată că înclinația de a accepta un rău difuz, care nu te lovește direct, pentru a-ți conserva beneficii imediate, subzistă și în zilele noastre. Reflexul de a face răul la cererea unei persoane cu autoritate, cu asigurarea că nu pățești nimic și că acelea sunt regulile, se manifestă mai mult ca oricând. Experimentul „Puterii celor fără de putere” rămâne grăitor pentru a înțelege cum funcționează individul de astăzi, constrâns între imperativul moral și o autoritate exterioară considerată legitimă și protectoare. Supraviețuiește o comoditate a supunerii depersonalizante, teama de a pierde complicitatea călduță și de a deveni un paria într-un capitalism de cumetrie, chiar dacă majoritatea greșește, conformismul păgubos reprezentând fațeta întunecată a nevoii de apartenență și siguranță.
