Geniile și suferința: destine care au intrat în istoria medicinei
De-a lungul istoriei, numeroase personalități de geniu din cultură, artă și știință au fost marcate de boli grave, infirmități sau crize psihice. Destinul lor a intrat astfel nu doar în istoria culturii, ci și în cea a medicinei și a suferinței.
În cazul poetului Mihai Eminescu, cercetătorii infirmă legenda potrivit căreia moartea sa ar fi fost cauzată de lovitura primită în cap de la un nebun. Endocarditei de care suferea i s-a adăugat un erizipel care i-a grăbit sfârșitul. Poetului i-au fost atribuite și alte boli, precum nebunia și sifilisul. O parte dintre autori consideră că Eminescu a fost o victimă politică, în contextul activității sale gazetărești de la „Timpul”.
Vincent van Gogh, pictor olandez, a dus o viață plină de privațiuni. După o criză nervoasă severă în 1889, a fost internat la Saint-Remy, unde a creat peste 150 de tablouri și sute de desene. Nikolai Gogol, scriitor rus, a avut același destin ca poetul german Friedrich Holderlin. Gerard Nerval, scriitor romantic francez, s-a sinucis. Friedrich Nietzsche, filosof german, scria cu mare ușurință, dând la iveală cărți în câteva săptămâni.
Ludwig van Beethoven a fost lovit de surditate la 29 de ani, afecțiune devenită totală după un deceniu, împiedicându-l să mai cânte în public. Francisco Goya, pictor spaniol, s-a îmbolnăvit grav în 1792 și a rămas aproape complet surd, cumpărând o casă cunoscută ca „Casa Surdului”. Blaise Pascal a suferit întreaga viață de migrene îngrozitoare.
Poeții romantici englezi Byron, Keats și Shelley au avut probleme de sănătate. John Keats a fost măcinat de tuberculoză. Shelley, firav, și-a găsit moartea în apele Adriaticei. Giacomo Leopardi a generalizat suferința individuală asupra întregii lumi. Fiodor Dostoievski scria între crize epileptice. Alfred de Musset, numit „paharul care tremură”, a murit la 47 de ani. Charles Baudelaire s-a ales cu sifilis, a băut peste măsură, a consumat opium și a murit semiparalizat la 46 de ani. Guy de Maupassant a murit la 43 de ani într-o clinică de psihiatrie. Marcel Proust, obsedat de astm, a dus o viață retrasă.
Jorge Luis Borges a pierdut treptat vederea, bunica și tatăl său murind orbi. În 1955, când a fost numit director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires, orbirea era avansată, iar în 1959 a orbit complet. A continuat să publice, să călătorească și să țină conferințe. John Milton a orbit complet la 44 de ani, după ce și-a neglijat suferința de ochi din copilărie, și a scris „Paradisul pierdut” și „Paradisul regăsit” dictând. James Joyce a declarat că orbirea a fost cel mai puțin important lucru care i s-a întâmplat. Trei directori ai Bibliotecii Naționale din Buenos Aires — Borges, Groussac și Jose Marmol — au fost orbi.
Borges preciza că pentru misiunea artistului orbirea nu este întru totul o nenorocire, putând fi un mijloc de realizare. Unele personalități au transformat un handicap în calitate, izolându-se de lumea exterioară pentru a medita și crea. Edison, care auzea foarte greu, este un exemplu. Măreția se naște din suferință, iar geniile, în majoritatea lor, pătrund și în istoria medicinei.
