Peisajele de toamnă din defileul Jiului, spectacol natural în Munții Gorjului
Odată cu venirea toamnei, peisajele din zona celor două Jiuri își schimbă paleta cromatică, anunțând apropierea iernii. Defileul Jiului, considerat de mulți cel mai spectaculos din țară, oferă priveliști deosebite în această perioadă a anului.
Zona cuprinde numeroase obiective naturale: Scocul Jiului de Vest, Surducul Defileului Jiului, peșterile Alunii Negrii și de Corali, precum și o lume aproape ireală a avenelor, cleanțurilor și cheilor formate de-a lungul cursului râului și al afluenților săi.
Jiul de Vest izvorăște din Retezatul Mic, dintr-o căldare glaciară aflată la altitudinea de 1.760 de metri, având o lungime de 51 de kilometri și un bazin hidrografic de 534 de kilometri pătrați. Jiul de Est se naște între masivele Șureanu și Parâng, la Culmea Șureanului, având o lungime de 28 de kilometri și un bazin hidrografic de 479 de kilometri pătrați.
Cele două râuri își unesc apele la Livezeni-Iscroni, dând naștere Jiului Mare, care până la vărsarea în Dunăre adună apele mai multor afluenți, cu un debit aproximativ de 86 de metri cubi pe secundă, variabil în funcție de condițiile atmosferice.
Între Bumbești și Livezeni, Jiul formează un defileu în lungime de 33 de kilometri, considerat de mulți cel mai spectaculos defileu format pe râurile interioare din România. Astăzi, această zonă constituie Parcul Național Defileul Jiului, aflat în cea mai mare parte pe teritoriul gorjean.
De-a lungul vremurilor, pe parcursul celor două Jiuri au fost ridicate mai multe întărituri și turnuri de veghe, care au avut rol de puncte de protecție și de vamă la trecerile peste munte. Unul dintre cele mai vechi documente care menționează Valea Jiului este un act emis de regele Vladislav al Ungariei către cneazul Mihail Cânde, datând din anul 1499.
Lipsită de terenuri prielnice pentru agricultură în evul mediu, Valea Jiului nu a avut o populație numeroasă comparativ cu Țara Hațegului. Doar odată cu descoperirea zăcămintelor de cărbune, zona a cunoscut o dezvoltare economică și demografică semnificativă.
Legenda spune că descoperirea cărbunelui ar fi fost întâmplătoare, acum mai bine de două veacuri, când o armată austriacă apăra Vâlcanul de o unitate otomană. Soldații austrieci au făcut focuri în tranșee, iar comandanții lor au ordonat stingerea imediată a acestora pentru a nu trăda pozițiile. În zadar însă, cărbunele din subsol se aprinsese. Unul dintre comandanți a adunat grămezi mari de cărbuni și le-a dat foc, speriind turcii care au fugit, crezând că muntele arde în jurul lor.
Ulterior, oamenii locului au uitat de bogățiile din munți, doar vânătorii mai duceau „piatră neagră” fierarilor și potcovarilor din zonă. Doi sași veniți la vânătoare din Brașov au intuit o mare afacere. Odată cu construcția căii ferate Simeria-Petroșani, în anul 1870, afluența în vale a crescut, iar din 1874, odată cu apariția societății „Salgo-Torjan”, exploatarea cărbunelui s-a extins la Livezeni, Lonea și Petrila.
După primul război mondial s-a înființat societatea „Petroșani”, odată cu aceasta fiind estimate și primele rezerve de cărbune din acele locuri.
