Transhumanța, îndeletnicirea milenară a ciobanilor din Carpați
O îndeletnicire veche de milenii continuă să fie un prilej de sărbătoare atât pentru cei care o practică, cât și pentru cei care participă la coborârea oilor de la munte. Un astfel de eveniment urmează să aibă loc în curând la Baia de Fier.
Din vremuri imemorabile, crescătorii de oi din Carpați, practicând păstoritul transhumant, au străbătut întreg spațiul românesc, purtând cu ei, alături de turme, obiceiurile, portul, dansul și cântecele. Astfel au întemeiat noi așezări în spațiul cuprins între Tisa, Dunăre și Marea Neagră, întărind legăturile de limbă și cultură ale poporului român.
Documentele și mărturiile privind această activitate sunt extrem de importante, unele datând chiar din vremea dacilor. În anul 1622, cancelarul Nicolas Bethlen a descris în amănunt păstoritul practicat de românii din Transilvania, care, trăind slobozi, își duceau turmele până în locurile băltoase de la marginea Dunării.
În 1785, cu ocazia unei călătorii în Țările Române, Jeremy Bentham a luat cunoștință de viața și ocupațiile autohtonilor și le-a scris unor prieteni din Anglia pentru a-i chema să studieze fenomenul transhumanței.
Istoricul transilvănean Petru Maior a studiat cu atenție transhumanța și a constatat că oierii din satele carpatine își petrec cea mai mare parte a vieții umblând prin locuri străine în căutarea pășunilor: „ei vin vara pe munte, pe urmă trec în Moldova sau Valahia și așa, vânzând lână și brânză, își chivernisesc averea lor”.
George Barițiu, om politic și istoric român, face dese referiri în scrierile sale despre cei care trăiesc din creșterea oilor purtate prin cele trei provincii istorice. Conform documentelor visteriilor, în perioada 1831-1855, ciobanii din 150 de sate transilvănene își trimiteau turmele la pășunat în Țara Românească și Dobrogea.
Cercetătorii au apreciat că și pe versanții sudici ai Carpaților Meridionali aproximativ tot atâtea sate erau alcătuite din familii de ciobani. În anul 1847 ia ființă Plaiul Novaci ca punct de inventariere a oilor trecute de cei din Ardeal în Țara Românească. Dacă pe atunci exista un singur loc de trecere a turmelor, în 1851 apar alte puncte numite plaiuri la Fântâna Banatului, Poiana Gruiului, Buliga și Florile Albe.
Odată cu păstoritul s-a născut și s-a dezvoltat o adevărată industrie țărănească bazată pe produsele și serviciile oferite de creșterea oilor. S-au format centre specializate în prepararea brânzei și untului, în confecționarea sumanelor, chimirelor, cergilor, hamurilor și a stofelor de lână. Obiectele de îmbrăcăminte confecționate în așezările păstorale de la poalele Parângului și Vâlcanului se exportau până în Anatolia.
La începutul secolului XX, geograful și călătorul francez Emanuel de Martonne a efectuat ample cercetări în teren și a constatat că păstoritul se afla într-un regres, pe fondul dezvoltării meșteșugurilor, târgurilor și orașelor care au atras forța de muncă de la sate.
Cu toate acestea, Martonne a fost entuziasmat de crescătorii de oi din satele montane pe care le-a vizitat: „De la satele moșnenilor, la pădurile vecine șiruri de care încărcate cu șindrilă și butuci coboară până toamna târziu în mersul liniștit al boilor. Dar exploatarea pădurilor este puțin lucru față de viața păstorească ce însuflețește vara pe înălțimile munților. Numai cel ce a întârziat în amurg pe un creștet de munte de unde aude sunetul tălăngilor și clopotelor de oi și vite și focurile de la stâne, își poate da seama de activitatea ce se desfășoară în cele câteva luni când munții cei înalți sunt locuiți”.
